TRAGEDIA GEOGRAFICĂ ȘI DEMOGRAFICĂ
Pactul Ribbentrop-Molotov
2012 ne-a adus Marșul de pe 25 martie și Marșul de pe 13 mai (cea mai numeroasă manifestație pro-unire de după proclamarea independenței Republicii Moldova). Mâine mai adăugăm un reper cronologic în parcursul spre Unire.
Platforma Civică “Acţiunea 2012″ organizează mâine, 28 iunie, manifestații la București și Chișinău pentru marcarea zilei tragice de 28 iunie 1940 şi pentru a solicita reunirea României cu Republica Moldova. Ambele manifestații încep laora 17:30. La București – un marș cu plecare din Piața Victoriei spre Muzeul de Istorie, la Chișinău – protest în faţa ambasadei Federației Ruse .
DE 2 ORI NU, 1 DATĂ DA
Ce facem mâine în afara faptului că transpirăm abundent și acumulăm materiale foto/video pentru rețelele de socializare? Păi, scandăm. Ce scandăm? De 2 ori NU(1. Nu uităm cele peste 300.000 de victime ale ocupației sovietice 2. Nu acceptăm o reeditare a Pactului Ribbentrop-Molotov în 2012 pe aceeași axă Berlin-Moscova care să rezulte în federalizarea Republicii Moldova ) și 1 dată DA (vrem unirea Basarabiei cu România).
Cele două manifestații de mâine de la Chișinău și București ale Platformei Civice “Acțiunea 2012″ sunt susținute de Consiliul Unirii.
Vezi și
PROVOCĂRI
Tot mâine, o mână de persoane cu grave dizabilități ideologice, mugurii viitorului comuniștilor moldoveni, se strâng la monumentul “luptătorilor pentru puterea sovietelor” de lângă Cinematograful Gaudeamus din Chișinău pentru a-i comemora pe cei care ne-au adus bunăstare și prosperare. Vorba aia, “Stalin și poporul rus, libertate ne-au adus”.
Deocamdată, PatriProștii Moldovei tac. ***** ULTIMATUMUL
28 iunie 1940 a reprezentat o cotitură dramatica în istoria României prin ocupaţia sovietică a estului teritoriului românesc cunoscut sub denumirea generică “Basarabia, Nordul Bucovina şi Ţinutul Herţei”. Este ziua în care s-a dat start comunizării țării, genocidului comunist sau Holocaustului Roșu.
Ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov – tratatul de neagresiune semnat la 23 august 1939 intre Germania si Uniunea Sovietica – și a Protocolului secret care împărțea sferele de influență între cele două puteri imperialiste, la 26 iunie 1940 URSS adresa României un ultimatum prin care cerea “înapoierea cu orice preț” a Basarabiei și cedarea părții de nord a Bucovinei.
[ IMG: anr.infodeea.ro ]
La 28 iunie, orele 11, guvernul român comunică acceptarea dictatului, cerând sovieticilor prelungirea termenului de evacuare, de patru zile începând cu data de 28 iunie 1940; sovieticii fixează finalul retragerii pentru 3 iulie 1940, ora 14:00, ora Moscovei.
[ IMG: anr.infodeea.ro ]
TRAGEDIA GEOGRAFICĂ ȘI DEMOGRAFICĂ
3.776.309 locuitori și o suprafață de 50.762 km2 din trupul României au fost lăsate prada furiei oarbe a hoardelor rusești. La 29 iunie, tancurile rusești acupa abuziv Ținutul Herța, pe lângă Basarabia și Nordul Bucovinei. Nordul Bucovinei, Ținutul Herta, nordul și sudul Basarabiei au fost incorporate de către Stalin în RSS Ucraineană.
La 2 august 1940 – RSSA Moldoveneasca – ce făcea deja parte din componenta URSS – a fost împărțită în două: o parte a fost incorporată Ucrainei, cealaltă a fost alipită restului Basarabiei anexate, constituind RSSA Moldoveneasca. La 7 august 1940, a fost creată regiunea Cernăuti, prin alipirea părţii de nord a Bucovinei cu ţinutul Herţa şi cu cea mai mare parte a judeţului Hotin (Khotyn) din Basarabia.
Imediat după ocupație a început exterminarea românilor: arestați, împuscați, torturați, deportați în Siberia, supuși foametei provocata de regimul bolșevic. Între 1940 și 1950, conform recensămintelor oficiale efectuate de autoritățile rusești, o treime din populația românească a dispărut; de la 3.200.000 în 1940, au mai rămas doar 2.229.000 în 1950.
La 22 iunie 1941 Armata Româna va trece Prutul, începând eliberarea teritoriile pierdute, care vor scapă, până în 1944, de jugul rusesc. În retragerea din Basarabia, armata rusă va aplica tactica distrugerii totale: 42 de biserici, 28 de școli, 32 de localuri ale unor instituții publice, 79 ale autorităților au fost aruncate în aer.
MASACRUL DE LA FÂNTÂNA ALBĂ
Cel mai tragic episod al Holocaustului Roșu rămâne a fi masacrul de la Fântâna Albă.
[ IMG: anr.infodeea.ro ]
Pe 1 aprilie 1941, trupele sovietice au executat fără milă un număr de aproximativ 3.000 de civili români, locuitori de pe Valea Siretului, care încercau să se retragă din Bucovina de Nord, anexată de ruși, în teritoriile noastre.
Pe 28 iunie 1940, ca urmare a ultimatumului adresat României de către Uniunea Sovietică, administrația civilă și militară a țării noastre a fost obligată să se retragă din Basarabia și din partea nordică a Bucovinei. Imediat, în haosul creat, sute de familii românești au încercat să treacă în Bucovina ce nu fusese anexată de sovietici, dar s-au lovit de refuzul noii autorități de la Moscova, care a dat ordin ca oricine se apropie de granița proaspăt trasată să fie executat fără somație. Așa se face că, în noiembrie 1940, 40 de familii din Suceveni, alte câteva sute din Ostrița, Horecea, Șirăuți, Cotul Ostriței sau Buda au fost surprinse și decimate cu rafale de mitralieră de către soldații sovietici, supraviețuitorii și familiile acestora fiind ulterior deportați în Siberia.
Dar crimele sovieticilor nu s-au oprit aici. În primăvara lui 1941, serviciile secrete ruse au propagat în rândul populației române din Bucovina de Nord că, pentru o scurtă perioadă de timp, trecerea graniței în România este un lucru acceptat de autorități. Încrezători, românii care abia așteptau să se întoarcă pe teritoriul țării noastre s-au constituit într-un grup masiv, de peste 3000 de persoane, și – pe 1 aprilie 1941 – s-au îndreptat spre granița sovieto-română. Oamenii erau de loc de pe Valea Siretului, din satele Bănila Moldovenească, Dăvideni, Trestiana, Iordănești, Pătrăuții de Sus, Pătrăuții de Jos, Cupca, Corcești, Suceveni, iar pentru a dovedi caracterul pașnic al demersului lor au arborat în fruntea coloanei un steag alb, icoane și cruci de brad. La 3 kilometri de graniță, în locul numit Poiana Varnița, grănicerii sovietici au somat coloana să stea în loc, dar grupul de români a ignorat ordinul și a mers mai departe, moment în care s-a declanșat iadul: sovieticii – echipați cu mitraliere performante – au început să tragă în plin, secerând laolaltă copii, femei și bătrâni. Rușii nu s-au limitat la atât. Echipaje de cavalerie au ieșit din pădure și au plecat în urmărirea supraviețuitorilor, omorându-i cu sabia. În bestialitatea lor, sovieticii au agățat de coada cailor pe cei care încă mai respirau și i-au târât, în chiote războinice, până la cele 5 gropi comune săpate din vreme, la liziera pădurii. ”În acele gropi, pământul s-a mișcat apoi două zile, până ce toți românii aruncați acolo și-au dat și ultima suflare”, povestesc în cărțile document dedicate acestui genocid foarte puținii supraviețuitori, deportați și ei în Siberia. Strigător la cer, autoritățile de la Moscova au trecut în anonimat genocidul, declarând că a fost vorba doar de un incident minor, în care ”un grup de 20 de persoane a încercat să treacă fraudulos granița”.
Totuși, mărturiile istoricilor și ale supraviețuitorilor spun clar, răspicat și negru pe alb că, pe 1 aprilie 1941, în locul numit Fântăna Albă, 3.000 de români au fost executați mișelește de sovietici doar pentru ”vina” de a-și dori întoarcerea acasă. Pentru a cinsti memoria celor dispăruți în acest tragic eveniment, în fața Mănăstirii Putna a fost ridicată a troiță-monument, piedică în calea uitării și reper pentru eternitate a sacrificiului făcut de 3000 de români nevinovați.
GENOCIDUL PERPETUU
Alte sute de mii de victime se vor adaugă în timp, alte mii de români vor fi împuscați, torturați, jupuiți de vii, crucificați, arși, aruncați în Nistru; jafuri, violuri, incendii, masacre, cruzimi înspăimântătoare ale Armatei a 14-a Ruse, ale gardiștilor și cazacilor în timpul Războiului moldo-rus din Transnistria din 1992. Proporții înspăimântătoare ale crimelor comunismului sovietic și, peste toate, deznaționalizare, umilire, tortură psihica, rusificare forțată, destine sfărâmate.
Chiar și în 2012 – cazul lui Vadim Pisari tânărul împușcat de un “pacificator” rus sau cazul recent al lui Alexandru Bejan, elev în clasa a XI-a la Liceul Teoretic “Lucian Blaga” din Tiraspol răpit de colaboratorii serviciului transnistrean de securitate și forțat să se autodenunțe privind planificarea comiterii unor acte teroriste.
ARHIVA VIDEO
Cedarea Basarabiei, a Nordului Bucovinei si a Tinutului Herta (1940), partea 1
Cedarea Basarabiei, a Nordului Bucovinei si a Tinutului Herta (1940), partea 2
Sau varianta concisă.
SCRISOAREA LUI PAN HALIPPA
Încheiem cu o epistolă scrisă de Pantelimon Halippa, unul din artizanii Marii Uniri din 1918 și martor ocular al tragediei care a început pe 28 iunie 1940.
Din clipa când un prieten mi-a sunat de la Bucureşti şi m-a rugat să-i pregătesc imediat băiatul şi să-l expediez cu primul tren din Chişinău, unde venise de abia de câteva zile în vacanţă, am înţeles că-n capitala ţării s-au întâmplat lucruri grave. Nu ştiam ce anume, dar cererea de expediere imediată din Basarabia a unui elev, venit aici la odihna de vară, îmi dădea să înţeleg că lucrurile grave de la Bucureşti privesc provincia mea natală.
Am primit telefonul în timpul mesei. Aceasta nu mi-a mai tihnit nici mie, nici casnicilor mei. Cumnată-mea, care sta împreună cu noi, a părăsit chiar masa şi s-a dus să-l anunţe pe nepot să se pregătească de drum. Într-o jumătate de oră, nepotul era la noi şi ne lămurea că chemarea pe care i-o face tatăl său de la Bucureşti înseamnă după o înţelegere între dânşii ceva grav la Nistru.
Nu era deci vreme de pierdut şi toţi s-au pus pe împachetat bagajele. De la un timp, ai mei, văzându-mă că stau liniştit, au început să mă îndemne să mă pregătesc şi eu de drum. Eu însă am refuzat, pentru că încă de la începutul războiului, din toamna anului trecut, când Polonia fusese zdrobită în două săptămâni şi resturile armatei poloneze, împreună cu fugarii, îşi găsise adă post vremelnic la noi, în Basarabia se produsese o panică, şi eu, pentru ca să dau pildă de curaj, făcusem o cerere la comandamentul Corpului III de înscriere ca voluntar în armată pentru apărarea hotarului răsăritean al ţării. Acum, bănuind, că este vorba de începerea ostilităţilor între noi şi ruşi, nu puteam părăsi garnizoana Chişinăului tocmai în clipele acestea.
Am sunat la prietenii mei — prefectul judeţului Lăpuşna şi rezidentul Ţinutului Nistru — ca să mă lămurească dacă ştiu ceva. M-au asigurat şi unul şi altul că nu ştiu nimica şi că nu cred să fie ceva care să îndreptăţească plecarea imediată. Le-am atras atenţia că vecinii mei militari şi-au expediat tot calabalâcul din casă şi fac pregătiri de plecare şi a familiilor. Mi-au repetat însa şi prefectul, şi rezidentul că nu ştiu nimic şi că mă vor anunţa dacă vor primi vreo înştiinţare din Bucureşti.
După ce mi-am petrecut familia la gară, unde am văzut mai mult militari care îşi expediau familiile şi bagajele, m-am dus la Imprimeria Statului, unde aveam sub teascuri: Pământul nădejdiilor mele — un volumaş de versuri închinat ţărănimii basarabene. Tipografia la ora aceea — şapte şi ceva — era închisă şi directorul lipsea de la locuinţă. Mi-am pus în gând că voi reuşi să-mi văd lucrarea a doua zi de dimineaţă şi m-am dus în bulevardul Alexandru cel Bun, unde se face promenada cea mare, ca să adun informaţii din mijlocul vieţii. Chişinăul făcea impresia unui furnicar stârnit de o mână nesocotită şi nemiloasă. Autobuze şi căruţe încărcate cu mobile şi bagaje, ca în zilele premergătoare Sfântului Gheorghe sau Sfântului Dumitru, întâlneai pe toate străzile. Se începea bejenia spontană şi neorânduită, care duce la rezultatul contrariu celui urmărit: prea puţin se salvează din ceea ce dorim să salvăm, iar vălmăşeala care se produce sporeşte circulaţia zvonurilor şi opreşte circulaţia normală a vieţii şi a gândului bun şi sănătos.
În amurg, străzile Chişinăului s-au umplut cu huruitul tunurilor şi nesfârşitelor convoaie militare. Nu zăbavă vreme, la radio s-a anunţat că Sovietele ne-au făcut cereri ultimative să părăsim Basarabia şi că, la Palatul Regal din Bucureşti, Consiliul de Coroană discută situaţia creată. S-a produs o consternare a cărei proporţii am început să le bănuiesc de neîntreruptele chemări la telefon şi sonerii la uşă. Prieteni, cunoscuţi şi necunoscuţi mă întrebau dacă am auzit comunicatul de la radio şi ce-i de făcut. Le răspundeam că trebuie să stăruim pe lângă Rezidenţia Regală să se facă un plan de evacuare, spre a ne putea salva agonisita unei vieţi de muncă şi de economie. Aflasem că rezidentul regal a convocat pe şefii autorităţilor şi pe parlamentari ca să discute cu ei măsurile de luat.
După ce prietenul meu din Bucureşti mi-a sunat a doua oară, pe la ora 23, şi m-a întrebat, dacă i-am expediat băiatul, probozindu-mă că n-am plecat şi eu, am înţeles că evacuarea se va face fulgerător, căci ruşii nu înţelegeau să dea decât patru zile pentru părăsirea întregii provincii. Am sunat deci din nou la Rezidenţia Regală şi am întrebat dacă se va discuta planul de evacuare a Chişinăului cu instituţiile lui şi dacă nu s-ar putea să fiu încadrat în acest plan şi eu cu arhivele instituţiilor pe care le-am condus tot timpul: Universitatea Populară, Universitatea Muncitorească, Comitetul pentru ajutorarea românilor transnistrieni, Comitetul pentru ridicarea monumentului Unirii, arhive care înglobează şi o bibliotecă istorică de documentaţie asupra problemelor basarabene din toate domeniile vieţii. Mi s-a răspuns că nu-i vorba de nici o evacuare, ci se vor discuta mijloacele de luptă şi rezistenţă. Nu mai înţelegeam nimic.
Am stat până în zorii zilei de 28 iunie lângă telefon, răspunzând tuturor ce mă întrebau ce-i de făcut. Mi-au sunat şi la uşă câţiva prieteni şi de câte ori mă duceam să deschid, vedeam cum se expediază bagaje în camioane mari.
De la un timp huruitul străzilor Chişinăului, din cauza plecării tunurilor şi tancurilor, a umplut tot văzduhul. Eu nu puteam însă întreprinde nimic, neavând nici un cuvânt de ordine şi neavând nici lăzi pregătite pentru împachetarea cărţilor.
Pe la ora 3 de noapte am adormit lângă telefon, în fotoliul meu larg şi comod, şi m-am trezit buimac pe la şase, din cauza unui sunet deznădăjduit şi lung la uşă. M-am dus să deschid. Era cunoscutul scriitor basarabean bătrânul Gheorghe Madan, care a venit să vadă dacă am plecat. În fugă, mi-a spus că nu-i vreme de pierdut şi că ar fugi şi el, dar n-are bani de drum. I-am dat poate mai mult decât la ce se aştepta el şi a plecat cu blesteme grele şi neobişnuite în gura unui bătrân blând şi obosit de viaţă: blăstăma pe acei care aruncau pământul natal al Basarabiei în noul infern al suferinţei. Tot atunci a venit un nepot al meu, funcţionar la Rezidenţia Regală, să mă anunţe în numele rezidentului să plec imediat, căci se formează de-acum bande, care vor căuta să împiedice plecarea foştilor fruntaşi politici basarabeni.
Ce era de făcut? Pierdusem atâta vreme în aşteptarea unui cuvânt de ordine şi mai ales de ajutor. Nu l-am căpătat şi acum nu-mi rămânea decât să adun câteva cămăşi şi o haină în bagajul de mână şi să plec sărac şi osândit să-mi petrec restul vieţii într-o pribegie printre fraţi de acelaşi sânge, dar fără cărţile mele dragi, fără tablourile şi obiectele de artă, pe care le-au adunat cu atâta dragoste şi atâtea jertfe materiale nevastă-mea şi cumnată-mea!
Din ajun comandasem două-trei lăzi, dar nu mi-au sosit decât în momentul când plecam cu puţinul bagaj adunat într-un geamantan şi două-trei pleduri. Căruţaşul, pe care l-am găsit cu mare greutate, mi-a cerut 300 de lei ca să mă ducă cu bruma aceasta de avere la gară şi n-a vrut să urnească din loc până când nu i-am pus banii în palmă.
La ieşire din casă am îmbrăţişat pe cei câţiva poeţi şi scriitori, care veniseră să mă vadă şi să mă petreacă. Am plecat la gară sub cârâitul zgomotos al stăncuţelor de pe acoperişurile caselor şi croncănitul grav al ciorilor! Le invidiam şi pe unele, şi pe altele, pentru că puteau să rămână fără nici o teamă în cuiburile lor din coşurile caselor şi din copacii înalţi ai grădinilor. Eu însă eram silit să lepăd casa, în care trăisem douăzeci şi şapte de ani, unde redactasem ziarele şi revistele “Cuvânt Moldovenesc” şi “Viaţa Basarabiei” şi unde s-au pus la cale atâtea acte în legătură cu mişcarea naţională din Basarabia!
În gară, numai mulţumită unui hamal, pe care l-am avut de-atâtea ori ascultător la conferinţele mele populare în cadrul Partidului Naţional-Ţărănesc, al Universităţii Populare Moldoveneşti şi al Universităţii Muncitoreşti, am putut răzbate la casa de bagaje şi apoi într-un compartiment, unde am stat înghesuiţi tot drumul vreo zece persoane. În compartiment cu mine s-au nimerit Teodor Păduraru, directorul administrativ al revistei Viaţa Basarabiei», şi unul din harnicii ei colaboratori, Gheorghe Bezviconi. Cu acelaşi tren au mers atâţia alţi compatrioţi basarabeni, pe care i-am putut vedea doar la coborâre în Gara de Nord din Bucureşti, căci coridoarele vagoanelor erau aşa de ticsite de oameni şi bagaje, încât era cu neputinţă să te mişti din loc…
… La Ungheni, puhoiul de bejenari basarabeni s-a înmulţit cu cei veniţi din părţile Bălţilor şi Sorocii. Şi la Ungheni, şi la Iaşi, şi în toate gările până la Bucureşti, am văzut sute şi mii de persoane în aşteptarea rudelor şi prietenilor pe care îi credeau încăpuţi în trenul nostru de pe atâtea meleaguri basarabene. Eram asaltaţi cu întrebări, dacă nu-i în tren cutare din cutare oraş, dacă nu am auzit ceva despre dânşii, dacă au să mai sosească trenuri cu refugiaţi şi aşa mai departe. Vaierul întrebărilor în gări creştea pe măsură ce ne apropiam de Bucureşti, unde se cunoştea de acum bine că evacuarea Basarabiei trebuia să fie executată rapid şi din cauza aceasta se transforma într-un hazard. În Gara de Nord din Bucureşti numărul întâmpinatorilor era cu mult mai mare decât numărul celor sosiţi, încât de abia mai puteai înainta printre rândurile acestor oameni, a căror fiinţă era numai ochi şi numai aşteptare! Pretutindeni îmbrăţişări şi lacrimi!
Lacrimi puţine pentru bucuria revederii, lacrimi multe pentru pierderea Basarabiei natale!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu