miercuri, 27 martie 2013

Manuale scolare UDMR - Istoria Secuilor

Liderii maghiari si unguri uita ca istoria scrisa si vorbita , nu se uita niciodata !
Istoria nu o scrii cum si cand vrei , dupa bunul plac .
Populatia maghiara din tinuturile secuiesti este majoritara , pentru ca romanii de acolo au fost macelariti , iar multi dintre ei sau refugiat la rude si cunostinte , acolo unde nu a ajuns teroarea si atrocitatile acestor maghiari sovini .


Victor Viorel Ponta, nu a aflat de la consilierul personal Frunda Gyorgy (lider al U.D.M.R) că în anul 1939 a apărut la Budapesta cartea „Fără îndurare” scrisă de Dücsö Csaba, unde se precizează că: „Naţia ungară este cea mai splendidă realizare a rasei dominante mongole, care nu cunoaşte decât victoria. „În capitolul „Mărturisirea leventului” autorul scrie următoarele: „Eu nu aştept să vină răzbunarea. Nu aştept ! Voi suprima pe fiecare valah ce-mi iese în cale ! Pe fiecare îl voi suprima ! Nu va fi îndurare. Voi aprinde satele noaptea – satele valahe! Voi trage în sabie toată populaţia, voi otrăvi toate fântânile şi voi ucide până şi copiii în leagăn, în genere, voi distruge acest neam! Nu va fi pentru nimeni nici o milă ! Nici pentru copiii din leagăn, nici pentru mama care va naşte un copil... voi suprima pe fiecare valah şi atunci nu va mai fi în Ardeal decât o singură naţionalitate, cea maghiară, naţiunea, sângele meu ! Voi face inofensivi pe viitori Horea şi Cloşca. Nu va mai fi milă !”



Manualul REVOLTĂTOR după care se predă istorie în Transilvania. JIGNEŞTE toţi românii


Manualul de istorie a secuilor, un manual alternativ distribuit copiilor secui din clasele a V-a şi a VI-a din Transilvania, conţine pasaje care susţin că românii le-au fost slugi şi că armata română a devastat şi a jefuit magazinele şi casele secuilor, în Primul Război Mondial, anunţă televiziunile de ştiri.
Manualul, aprobat de Ministerul Educaţiei de la Bucureşti, mai scrie că românii au venit în Transilvania ca iobagi sau slugi ale secuilor, fiind obligaţi să îi servească pe aceştia şi rămânând în Transilvania fiindcă au considerat că au un cămin prosper.
În manual, mai scrie că, după 1916, românii au devenit duşmanii secuilor, iar Armata regală română „a năvălit” în Transilvania, devastând casele şi magazinele secuilor şi făcând sute de victime din rândul copiilor şi bătrânilor secui.
În acelaşi manual alternativ, mai scrie că românii sunt de vină pentru criza izbucnită în secuime după septembrie 1940, când Transilvania de Nord a fost cedată Ungariei de Germania nazistă şi Italia fascistă.
Televiziunile de ştiri notează că Ministerul Educaţiei se disculpă, susţinând că respectiva carte nu este un manual propriu-zis, ci „un material didactic auxiliar, pentru cursul opţional de istorie a secuilor”.


Istoria Secuilor este un “manual” realizat la comanda politica. De ce tac “partenerii naturali” (*) ai UDMR din ARD?




Nu demult a ieşit de sub tipar o carte (234 pag. - foto sus) intitulată Istoria Secuilor, concepută şi realizată de 11 autori: istorici, arheologi, ziarişti, profesori de istorie, în frunte cu Hermann Gustav Mihaly, asistent universitar la Secţia din Odorheiu-Secuiesc a Universităţii ,,Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca.
După cum precizează autorii, cartea vrea să fie un ,,manual şi ghid”, ,,destinat elevilor din clasele a VI-a şi a VII-a, de la şcolile generale (precum şi tuturor celor interesaţi)“. Şi mai departe: ,,indiferent dacă au vreo legătură directă sau indirectă cu predarea istoriei, indiferent dacă trăieşte în Ţinutul Secuiesc sau oriunde se vorbeşte limba maghiară”.

Multe şi mari sunt semnele de întrebare referitoare la conţinutul acestui ,,manual şi ghid de istorie a secuilor”. Ele încep chiar din primele pagini şi nu se mai sfârşesc. Şi se nasc din precizările făcute de autori, precum şi de modul în care au conceput şi realizat un manual de istorie, care nu poate fi altceva decât o carte cu conţinut ştiinţific. Altfel nu mai poate fi manual!
Cum anume s-a născut acest manual? Din iniţiativa cui? S-a născut oare din nevoia şi din dorinţa cadrelor didactice de a avea un instrument de lucru pe care să-l folosească în procesul de învăţământ? Nu, iniţiativa nu a fost a celor care semnează ca autori. O recunosc chiar aceştia:,,Acest manual a fost realizat la cererea şi din grija liderilor politici din judeţele Harghita şi Covasna”!!! Cu alte cuvinte, manualul a fost realizat la o comandă politică, avându-l ca iniţiator principal pe Borboly Csaba, belicosul preşedinte al judeţului Harghita, care s-a evidenţiat şi până acum prin numeroase acţiuni antiromâneşti. El este şi cel care semnează ,,cuvântul introductiv”.
Acum, când ,,manualul” a intrat în atenţia Ministerului Educaţiei, care vrea să vadă cât de legală este folosirea lui în şcolile din România, Borboly Csaba o dă cotită, cum se spune, susţinând sus şi tare că respectiva carte nu este manual, ci doar ,,o carte ce se foloseşte la disciplinele opţionale”, care ,,nu trebuie aprobată de Bucureşti” (De Budapesta o fi fost aprobată, oare?). Pe cine vrea să prostească Borboly Csaba? Sau, probabil, crede că noi toţi cei de pe aici nu mai ştim să citim ceea ce a scris chiar el în ,,cuvântul introductiv”, anume că elevii ,,să îşi amintească că sunt prima generaţie de elevi secui care pot ţine în mână un manual despre istoria secuilor”! Se vede că a uitat – dacă l-a ştiut! – dictoul latin ,,Verba volant, scripta manent”! Aşa că Borboly Csaba nu mai poate nega, prin vorbe, ceea ce a scris şi a semnat pe o filă a unei cărţi, oricât ar vrea să ne determine să-l credem. Nu putem, fiindcă minciunile sale le cunoaştem prea bine.

Trecând mai departe, la ,,Prefaţa” autorilor, cititorii pot afla un lucru absolut senzaţional, scris negru pe alb, într-un paragraf, în care se afirmă: ,,În primul rând mulţumim elevilor din clasa a VII-a (anul şcolar 2011-212) din Liceul Pedagogic Benedek Elek: Tamas Barbara, Gal Orsolya, Sebestyen Bettina şi Sebestyen Tamas, care în vacanţa de vară au citit textul şi au realizat multe adnotări şi care au fost primii critici şi sfătuitori ai autorilor”! Dacă înţelegem bine, elevii mai sus amintiţi, sunt nişte adnotatori, adică nişte persoane avizate asupra a ceea ce citesc şi îşi permit, pe baza pregătirii şi a cunoştinţelor pe care le au, să facă <b.adnotări< b=””>. Să vină deci cu nişte însemnări pe marginea unui text, să întregească textul respectiv. Cu alte cuvinte, elevii respectivi sunt un fel de consultanţi ştiinţifici, cărora autorii le-au încredinţat textul lor, ca să facă ,,multe adnotări”, devenind deci ,,primii critici şi sfătuitori ai autorilor”!
Citind asemenea enormităţi nu poţi să nu ,,zâmbeşti a râde”, vorba lui Sadoveanu, şi să te întrebi care profesor ce se respectă, cât de cât, şi care se pretinde a fi un profesionist în materia pe care o predă, poate accepta ca elevii săi să devină adnotatori ai unui text pe care-l scrie, să fie,,critici şi sfătuitori” ai acestuia?! Şi asta cu atât mai mult când este vorba de nişte elevi ai ciclului gimnazial!

Surprizele nu se opresc însă aici, ele continuă de-a lungul întregului conţinut. Astfel, ,,manualul de istorie” se deschide – după Cuvântul introductiv al lui Borboly şi după Prefaţa autorilor – cu un text de geografie, amestecată cu puţină mitologie: ,,Legenda Lacului Sfânta Ana”, după care urmează o poezie, de Kanyadi Sandor, ,,Prolog”! Este adevărat că autorii ţin să precizeze că,,un manual însumează cunoştinţele în domeniul unei anumite ştiinţe”, dar sunt de acord şi cu faptul că acesta ,,trebuie să cuprindă tradiţiile, legendele, miturile, care deşi au o autenticitate istorică incertă şi chiar pot fi câteodată unanim dezminţite, se găsesc în memoria secuimii”. Da, numai că ştiinţa istorică este una, iar ,,legendele şi miturile” cu totul altceva. Dacă ele se amestecă, nu mai vorbim nici de ştiinţă, nici de mitologie. Din păcate, din câte am constatat, ceea ce au realizat cei 11 autori nu prea are de-a face cu ştiinţa istorică, ci mai mult cu ,,tradiţiile, legendele şi miturile ce se găsesc în memoria secuimii”. Fiindcă este greu să scrii o istorie adevărată, reală, bazată pe dovezi şi documente, atâta timp cât tu nu ştii cine ai fost, cine eşti şi de unde vii. Atunci, desigur, în locul acestora, sunt folosite tradiţiile, legendele şi miturile.
Din cap. I aflăm astfel că ,,Ţinutul Secuiesc este o regiune a Europei” - nicidecum nu face parte dintr-o ţară ce se numeşte ROMÂNIA! - ,,unde din punct de vedere peisagistic (!) sunt îndeplinite toate condiţiile necesare dăinuirii şi dezvoltării unui grup etnic”. Probabil că acest ,,grup etnic” trebuie să fie secuii, care, din cele afirmate de istoricul ungur Karacsony, în 1903, ,,nu sunt câtuşi de puţin unguri”, fiindcă ,,şi-au păstrat caracterul nealterat de popor liber”. Dacă şi-ar fi ,,păstrat caracterul nealterat de popor liber”, atunci nu ar fi devenit unguri. Însă, iată, istoria se mai schimbă. Fiindcă, între ceea ce se scria la începutul secolului 20 despre secui şi ceea ce afirmă autorii manualului la care ne referim, deosebirea este ca de la cer la pământ. Aceştia afirmă că secuii nu au fost niciodată… secui! De ce? Pentru că,,Istoria secuiască este o parte a istoriei maghiare” şi ,,de când lumea, secuimea vorbitoare de limbă maghiară este o parte organică a poporului maghiar”. Probabil, aşa a apărut noua etnie, cea de ,,secui-maghiari”, pe care o promovează cu atâta trudă generaţia actuală de politicieni unguri din România. Iar autorii manualului de istorie a secuilor, răspunzând unei comenzi venite din partea liderilor politici, nu au făcut altceva decât să se alinieze şi să respecte această comandă.
Capitolul II al cărţii, ,,Ţinutul Secuiesc înaintea stabilirii secuilor”, debutează cu afirmaţia,,Înaintea stabilirii secuilor, regiunea a fost cămin pentru diferite popoare şi culturi”. Se pare că în acest ,,cămin” şi-au găsit adăpost, între alţii, sciţii, celţii şi dacii. Oare şi aceştia din urmă să fi venit de undeva? Nu se ştie. Cert este totuşi că ,,în sec. I î.Hr., regele Burebista a unit triburile dacice şi a înfiinţat un stat puternic. În timpul lui Burebista şi a urmaşilor acestuia, dacii au purtat frecvent războaie împotriva coloniilor greceşti aflate de-a lungul (?!) Mării Negre, apoi împotriva provinciilor romane” (?). Câteva rânduri mai jos se vorbeşte însă despre ,,Imperiul Roman, care şi-a retras graniţa pe linia Dunării şi a evacuat Dacia, în 271″. De aici înainte, Transilvania a intrat sub stăpânirea ,,Regatului vizigoţilor”. Dacii au dispărut cu totul şi pentru totdeauna din istorie! Fiindcă după vizigoţi au venit hunii, apoi gepizii, apoi avarii, apoi slavii. Însă cum au venit, aşa s-au şi dus. Vremurile i-au spulberat pe toţi. Transilvania a rămas pustie. Vechea teorie imigraţionistă a lui Robert Roesler este repusă pe tapet.
Şi-atunci a venit, ca o salvare cerească, ,,Descălecatul maghiar”! Despre daci, nici un cuvânt! Dar nici despre români, în paginile care urmează! Pentru cei 11 autori, nici noi nu existăm! Câtă intoleranţă şi răutate! Nici un singur cuvânt despre convieţuirea, aşa bună, rea, paşnică, sau mai puţin paşnică, dintre români şi secui! Nici un singur cuvânt! Pentru ei există doar un ,,ţinut secuiesc” (O formulare lipsită de sens, din moment ce autorii susţin că ,,secuimea vorbitoare de limbă maghiară este o parte organică a poporului maghiar”!) şi nimic altceva.

Prof Ilie Şandru (foto st)
P.S.: Ne oprim aici cu ,,adnotările” referitoare la manualul de Istorie a Secuilor. Ele se referă la numeroasele semne de întrebare ce trebuiesc puse în legătură cu cele scrise doar în primele 30 de pagini. Ca să ne referim la celelalte din cele 234 de pagini ale ,,manualului” ar trebui să facem un serial cu multe zeci de articole


Manualul UDMR de “Istoria Secuilor” este un manual despre “Cum sa urasti romanii”


“Manualul” de “istoria secuilor”: Omisiuni menite să creeze imaginea unui grup etnic compact, pur secuiesc
“Din punct de vedere lingvistic, românii ajunşi în Ţinutul Secuiesc s-au amestecat repede şi spontan în majoritatea secuiască de limbă maghiară” - Din “manualul” de “Istoria Secuimii”
“Manualul” de Istoria Secuimii editat de consiliile judeţene Harghita şi Covasna, pe lângă numeroasele informaţii referitoare la principalele evenimente, instituţii, personalităţi, mituri şi legende referitoare la istoria secuilor şi maghiarilor din fostele scaune secuieşti, are ca principală caracteristică o regretabilă şi nepermisă omisiune, respectiv nepunerea în evidenţă, în spiritul adevărului istoric, a numeroaselor şi durabilelor relaţii şi interferenţe ale secuilor cu românii.
Locuind împreună cu românii şi înconjuraţi din toate părţile de către aceştia, secuii au avut relaţii multiple economice, sociale, politico-militare, atât cu românii din sud-estul Transilvaniei, cât şi cu cei din Moldova şi Ţara Românească (Muntenia), înregistrându-se în permanenţă o circulaţie asiduă cu deplasări de populaţie dintr-o parte şi alta a munţilor, prin pasurile Tulgheş, Bicaz, Ghimeş, Oituz, Buzău, realitate pusă în evidenţă în documente, ca şi în antroponime şi toponime. Rezultatul acestei convieţuiri a condus la numeroase interferenţe şi similitudini privind „locuinţa, felul de lucru, îmbrăcămintea şi alcătuirea fizică” a secuilor şi românilor.
Convieţuirea de secole a românilor şi a secuilor a facilitat circulaţia motivelor şi temelor folclorice, a miturilor, ajungându-se la numeroase similitudini. Unele dintre ele sunt atât de izbitoare încât la apariţia în 1863 a uneia din primele culegeri maghiare importante de poezii secuieşti “Vad rozsak” (Trandafirii sălbatici), de Kriza János (1811-1875), culegătorul a fost de-a dreptul acuzat că a plagiat din poezia populară română, publicând o culegere de traduceri. În final s-a ajuns la concluzia că nu era vorba de un plagiat literar comis de Kriza János, „vinovatul” fiind similitudinile/interferenţele dintre folclorul românesc şi cel secuiesc, care sunt atât de importante, încât uneori pot crea confuzii, ca şi cea menţionată.
Versiunea maghiară a Mioriţei a fost culeasă de Domokos Pál Peter, în anul 1937, din localităţile Lemnia şi Poian, judeţul Covasna, aşezări aflate în vecinătatea cunoscutelor centre ale păstoritului transhumant – Breţcu, Zăbala, Covasna, ceea ce dovedeşte un contact intens şi nemijlocit între cele două culturi populare, aşa cum rezultă din variantele Vicleemului secuiesc. Despre interferenţele dintre folclorul românesc şi cel secuiesc şi, în speţă, despre balada „Mioriţa” în secuime, etnomuzicologul clujean Ioan R. Nicola a realizat un foarte interesant şi documentat studiu (publicat în „Lucrări de muzicologie”, Conservatorul de Muzică „Gh. Dima”, Cluj, 1979, nr. 10-11, p. 221-243), în care a demostrat circulaţia intensă, dinspre variantele româneşti înspre cele secuieşti, a motivelor literare şi muzicale care stau la baza acestei capodopere ale culturii tradiţionale româneşti. (obs. C. Secară) Alte elemente, în acest sens, sunt cele referitoare la: „domnia casei de lemn în patru ape” în perimetrul de azi al judeţelor Harghita şi Covasna, model regăsit în toată ţara; „arta meşteşugită de a lucra lemnul”, împrumutată de secui de la români împreună cu temele tradiţionale (ornatul geometric românesc, întâlnit la secui împreună cu floarea şi în special laleaua); similitudini privind poarta secuiască şi cea românească; împodobirea pereţilor cu ţesături şi alesături şi multe astfel de elemente, sesizate de Grigore Antipa, cu ocazia unei vizite făcute la Muzeul din Sf. Gheorghe: „Aici găsim un foarte bogat material asupra etnografiei secuilor – care tocmai dovedeşte o mare asemănare şi deci o veche comunitate de viaţă cu românii”. În volumul „Arhitectura de lemn din Transilvania”, de Ioana Cristache Panait (lucrare premiată de Academia Română), sunt prezentate alte argumente convingătoare despre „domnia casei de lemn în patru ape” în perimetrul de azi al judeţelor Harghita şi Covasna, model regăsit în toată ţara. Casele şi anexele gospodăreşti din arealul la care ne referim „constituie documente istorice ale originii etnice ale autohtonilor relevate de Nicolae Iorga şi apoi de studiile riguroase ale lui Sabin Opreanu”.
Datinile secuilor de la naşteri, nunţi şi înmormântări, credinţele deşarte, practicile lor religioase au multe similitudini cu cele ale românilor, prezentând o multitudine de „împrumuturi de obiceiuri şi cuvinte româneşti” preluate de secui de la români, practică existentă până şi după 1918 în unele sate cu populaţie mixtă în care feciorii şi fetele „legau un fel de frăţie între ei, până la moarte, numindu-se fârtaţi şi surate”.
Vorbind despre specificul formării şi existenţei localităţilor din sud-estul Transilvaniei, autorii nu menţionează denumirile localităţilor purtând toponime româneşti de origine dacică (Bârzava, Buzău, Turia etc.), de origine latină (Aita, Aninoasa, Caşin, Ciba, Plăieşi ş.a), de origine slavă şi slavo-română (peste 30 de localităţi, printre care: Covasna, Cernat, Dobârlău, Lisnău, Vârghiş, Jolotca, Homorod, Topliţa, Zagon, Zăbala ş.a.)
Nu este evidenţiat faptul că aşezarea geografică în vecinătatea Moldovei şi Munteniei a avut o influenţă constantă, complexă şi profundă asupra întregii fizionomii a societăţii secuieşti. Secuii au trebuit să trăiască în bune relaţii cu populaţia românească ce îi înconjura, iar viaţa lor economică şi chiar politică a trebuit relaţionată cu aceşti vecini cu care coexistau firesc şi paşnic.
Eludând adevărul istoric prin omisiune, autorii manualului nu menţionează nimic despre convieţuirea româno-secuiască care datează din 1234 şi se referă la „Episcopatul cumanilor”, despre episodul în care românii şi secuii au acţionat împreună împotriva invaziilor tătarilor, din 1241-1242, despre însemnările cronicarului Simon de Keza (1282-1283), sau despre cooperarea româno-secuiască şi numeroasele şi profundele legături ale secuilor cu românii din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească, în întreg Evul Mediu.
Aspectul principal al acestor relaţii vechi şi strânse, dintre secui şi români, l-a constituit fenomenul de mare importanţă istorică al secuizării (maghiarizării) unei considerabile părţi a populaţiei româneşti din zonă, realitate pusă în evidenţă de lucrările de specialitate. În manual, însă, nu se vorbeşte nimic despre secuizarea românilor prin nume, prin religie, prin politica sistematică de maghiarizare, despre pierderea identităţii româneşti, despre marginalizarea românilor, despre oropsirea lor, despre felul cum au fost siliţi aceşti români să plece ori să devină „buni maghiari” şi „buni români” (Academician Ioan Aurel Pop). Din cele 10 valuri de asimilare imediată şi de alungare a românilor din „secuime”, puse în evidenţă de academicianul Nicolae Edroiu, cinci sunt înregistrate între 1850 -1992, fiind relevate clar de recensămintele moderne, fie că ele au fost efectuate sub administraţie austriacă, ungurească sau românească.
Despre drama deznaţionalizării românilor din fostele scaune secuieşti, despre fenomenul „Bodogaia”, localitate unde în secolul al XVIII-lea erau două biserici româneşti, una Ortodoxă şi alta Greco-catolică, autorii manualului nu suflă o vorbă, aşa cum nu menţionează comunităţile din judeţele Covasna şi Harghita care, în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea aveau o populaţie românească numeroasă, iar astăzi este drastic diminuată sau chiar dispărută, aşa cum este cazul localităţilor Ghelinţa, Micfalău, Bixad, Belin, Lisnău, Cernat, Joseni, Plăieşii de Sus, Mereşti, Lăzăreşti, Ocland, Frumoasa, Mihăileni etc.
Preocupaţi a prezenta istoria unei zone monoetnice maghiare, a unui „bloc compact secuiesc”, eludând adevărul istoric, autorii nu pomenesc nimic despre personalităţile româneşti născute în sud-estul Transilvaniei, elite locale, regionale şi de valoare naţională, de o mare diversitate socio-profesională, din rândul cărora menţionăm: opt ierahi ai Bisericii Ortodoxe Române (patriarhul Miron Cristea, mitropoliţii Nicolae Colan şi Alexandru Nicolescu şi episcopii Justinian Teculescu, Veniamin Nistor, Emilian Antal, Sofian Braşoveanu şi Ignatie Mureşan), scriitori, publicişti, oameni politici (Octavian Codru Tăslăuanu, Ghiţă Popp, Romulus Cioflec, Horia Teculescu ş.a.), profesori universitari, cercetători, protopopi-cărturari, ieromonahi, autori de manuale şcolare, militari, muzicieni, artişti, sportivi de performanţă etc.
Făcând abstacţie de faptul că realitatea etno-demografică din judeţele Covasna şi Harghita nu este de departe imaginea unui grup etnic compact, autorii nu abordează problema populaţiei de romi, populaţie care potrivit unor studii demografice depăşeşete 10% din totalul populaţiei judeţului Covasna şi 5% din cea a judeţului Harghita.
Din aceleaşi considerente, care nu au nimic cu deontologia unor autori de manuale şcolare, nu se specifică faptul că în judeţele Covasna şi Harghita există un număr însemnat de persoane cu dublă ascendenţă identitară, membri ai familiilor mixte. Numai la recensământul din 1992, în judeţul Covasna existau 2724 familii mixte, iar în judeţul Harghita 2960 de asemenea familii. Autorii nu se gândesc ce drame pot provoca în aceste familii politica lor şi a celor care i-au pus să scrie astfel, de a crea cu orice preţ o himeră a unui bloc etnic pur maghiar în zonă.
Sunt doar câteva exemple despre gravele omisiuni ale unei lucrări destinate elevilor de etnie maghiară din judeţele Covasna şi Harghita, din ciclul gimnazial, carte editată din fonduri publice, şi care, prin conţinutul şi mesajul său antiromânesc aduce grave prejudicii, pe termen mediu şi lung, unei convieţuiri interetnice normale, într-un spaţiul multietnic şi pluriconfesional, unde fiecare poate să-şi respecte istoria, cultura, credinţa, tradiţiile şi valorile moştenite de la înaintaşi şi să-şi afirme identitatea proprie.
Dr. Ioan LĂCĂTUŞU

From: Marian Ilie 
Sent: Tuesday, March 26, 2013 11:41 PM
Subject: Fwd: Fw: Manualul UDMR de istoria secuilor !!!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu